Thursday, November 17, 2011

Apele ca vieţile, gândurile ca pietrele

Ca un baraj mă pun în faţa râului.
Ape vin şi se opresc lovite în curgerea lor,
Le adun în braţele înţepenite în maluri.
Uneori le mai las să se scurgă spre vale
Să adape calul ce-şi cară în spate călăreţul
Care la rândul lui îi aşterne nutreţul
Cumpărat de la ţăranul ce-i stabilise preţul
În funcţie de ape.
Altele, torente primăvăratice, chiar îmi iau pietre de pe frunte
Şi mă acoperă de uit că sunt un zid în calea apelor,
Mă cred un val călărind spre cal,
Mare cât un deal.
Apoi torentele se subţiază, mă trezesc mai pleşuv
Şi constat că nu toate pietrele au rămas.
Din când în când, mai vin oameni şi pietre
Pe care le aşează şi reaşează
Să-mi acopăr goliciunea.
Până când, într-o vară, râul n-a mai venit.
A secat.
Din când în când, mai vin oameni şi pietre
Dispar din mine cu mine cu tot.

Sunday, August 7, 2011

Existenţă*

Mă uit până mă uit.

________________
* Avertizare: uitarea excesivă de sine are consecinţe agravante şi conduce la existenţă.

Wednesday, May 25, 2011

Nebunie

Cu spume de căpşuni la gură
Îi spurc pe unu şi pe doi cu ură.
Cine-i unu?
Cine-i doi?
Nişte bieţi eroi
De la noi
Din şură.

Legendă:
  1. bieţi eroi: concepte
  2. şură: sinonim căpiţă, minte

Wednesday, May 18, 2011

Lipsuri

Am o lene de mă doare,
Nici măcar nu ştiu de care.

Două feţe pe-o monedă
Oglindeau spre o bipedă.
Cum graţioasa creatură
Sta mereu cu vorba-n gură,
N-apucase să constate
De e om sau e-n etate.

Revenind la lenea noastră,
Stau ca garofiţa-n glastră.
Am o lene sau am un rol?

Tuesday, May 17, 2011

Stop is Play

Pentru a opri ceva trebuie să porneşti ceva.
Trebuie să faci ceva pentru a nu face nimic.

Thursday, April 28, 2011

Credeaţi că scăpaţi, mişeilor?

Sunt cel ce face şi cel ce e.
Suntem doi înlănţuiţi
Şi când îl folosesc pe unul
Mă întrerupe celălalt.

Wednesday, April 13, 2011

Averi

Mi-ar fi plăcut să am un punct de referinţă
Atunci când am ordonat:
- Să intre apa!
Paharul e dispărut şi apă nu e.
Mâine e joi. Mâine nu există.

Sunday, April 10, 2011

Omul nostru, Serghei

Serghei avea un talent. Un talent ascuns, am putea să spunem, şi încă unul foarte special: Serghei putea să-ţi curme suferinţa. Şi când zic Serghei poate să-ţi curme suferinţa nu mă gândesc în litera legii, ci, aşa, mai degrabă în spiritul ei: Serghei te putea scăpa de suferinţă. Altfel spus, omul nostru, Serghei, dacă mergea pe stradă şi întâlnea un om împovărat putea literalmente să îi absorbă suferinţa şi în urma ei să lase o binecuvântată serenitate. Da, omul nostru, Serghei, putea să facă asta pentru tine, însă trebuia să fii un om bun şi onest, adică să meriţi. Acum, vedeţi dumneavoastră, noi am putea să punem la îndoială motivele şi raţionamentului domnului Serghei, însă, spre nefericirea noastră, domnul Serghei este o persoană profund privată şi, din raţiuni necunoscute, şi profund necunoscută. Aşadar mai puţine despre raţiunile omului nostru, Serghei, şi mai mult despre faptele sale. Vă veţi putea întreba, din nou, dar cum poate domnul Serghei să înfăptuiască aceste fapte, cum ar veni. Ei bine, domnul Serghei nici el nu ştia prea bine cum se făcea că de fiecare dată când întâlnea un suflet împovărat, dar drept, adică, ştii cum? nu drept, să aliniezi gardul după el, aşa, să pară măcar că e drept şi că nu se află în acea situaţie imprevizibilă ca urmare a răutăţii sale, să fie, cum s-ar spune, cel puţin bine intenţionat, chiar dacă nu pe deplin conştient de implicaţiile poziţionării sale într-un anumit context social, lumesc ori spiritual. C-ai ajuns singur acolo, că ai fost, poate, puţin ajutat, pentru Serghei nu conta atâta timp cât nu dădeai dovadă de o oarecare doză de răutate, şi ea, doza, tot la latitudinea lui Serghei. Aşadar, dacă cumva te întâlneai cu Serghei şi, poate, erai într-o pasă proastă şi Serghei era liber, da, liber... nu v-am spus? Ei, Serghei nu părea să poată ducă mai mult de o suferinţă odată, şi asta era sigur, pentru că Serghei era lipsit de suferinţă, el nu avea suferinţa lui proprie, el, poate aşa se născuse, era mereu mulţumit, mereu cu zâmbetul pe buze, mai puţin, desigur, când era ocupat cu suferinţa cuiva. Deci, Serghei putea căra cel puţin o suferinţă o dată şi simultan şi dacă era şi liber, desigur, îţi putea lua toată suferinţa ta internă şi să lase în locul ei o binemeritată linişte şi împăcare. Desigur, această suferinţă era mai bine să fie de natură spirituală, mentală să zicem, decât de alt fel, căci specialitatea lui Serghei era imaterială, precum şi obiectul de preocupare al serviciilor sale. Deci, da, oricine ai fi fost şi ai fi dat peste Serghei, el îţi lua suferinţa, o înmagazina în el, ca întro baterie, şi o ducea cu el. Ei, dacă Serghei nu putea scăpa de suferinţa înmagazinată, ne putem imagina că nu ar fi fost prea eficient, şi da, Serghei avea el o metoda care mergea de fiecare dată: era îndeajuns să se întâlnească prin drumurile sale cu o faptă, ori o scenă, poate o poză, poate un film emoţionant, şi, da, omul nostru Serghei vărsa o lacrimă, poate plângea in hohote, alteori doar un suspin era suficient pentru a elibera suferinţa îndelung ori poate scurt ţinută. Şi da, se mai întâmplase ca omul nostru Serghei să nu se emoţioneze preţ de mai multe luni, dar aceste momente erau rare şi rare era întâmplările când omul nostru, Serghei, nu se întâmpla să fie la datorie, mai mereu senin, mai mereu zâmbitor. Mai deunăzi, mi s-a părut că l-am văzut la metrou, în faţa unui tablou imens, cât un perete. În tablou era un imens câmp de flori de floarea-soarelui în floare pe un cer absolut strălucitor, greu de imaginat în acea bortă de pământ, la zece metri sub nivelul străzii, de partea nepotrivită a ierbii. Da, albastrul cerului era incredibil în acel tunel de acces la statia de metrou, şi acolo, în tablou, în faţa florilor o fetiţă blondă, într-o rochie de vară fără mânecuţe, roz cu maci roşii, îşi privea fratele mai mare cum, aplecat lângă tricicleta fetiţei, îi lega şireturile grijuliu să nu o lanseze în prima ei călătorie pe roţi nepregătită. Aşadar, în faţa acestei maiestuoase opere de sensibilitate, mi s-a părut că l-am zărit pe omul nostru, Serghei, deunăzi, blocat cu faţa în lacrimi în faţa acestui tablou al unui tunel de access către staţia de metrou. Desigur, se putea să nu fi fost el, să-l fii confundat, să fie doar un alt om, pe alte trepte, căci, uitasem să vă spun, nici eu nu-l cunosc pe omul nostru, Serghei.

Thursday, April 7, 2011

Inefabile întâmplări

Fix la noi în bătătură se-aşternu o viitură.
- Ce faci, bade? Bine, ape, stau căluţu' să s-adape,
Da' căluţu' nu se-aude, teamă mi-e să nu se ude.
Valu-i val şi apa mare, şade calul în picioare,
Dar nechează a disperare:
- Valu-i val şi apa mare, n-am nimic pe sub picioare.
- Calule, căluţule, murgule, drăguţule,
Ce-i la noi în bătătură poate-o fi vreo viitură,
Dacă-apucă să te ude, tu să faci precum se-aude:
Râu-i râu şi marea-i mare, cine-noată stă-n picioare,
Iar picioare cine n-are, va pluti cu fix ce are.

Friday, March 25, 2011

Sunday, March 6, 2011

Ce gust are fericirea?

Ce gust are cafeaua ce creşte în cană?
Ce gust are laptele ce creşte-n nuca de cocos?
Ce gust are gaura din covrig?
Ce lumină mai dă o lumînare stinsă?
Arde flacăra?