Câştigătorul primeşte o bere...

Şi-n acea zi fatidică de molcomă duminică, siesta domoală fu spintecată de strigătul ţintuitor al lui Ghenadie Shustovici. Deşi oamenii au înţepenit auzind un asemenea urlet groaznic, de neînchipuit, răvăşitor şi sumbru, strigătul, căci despre el vorbeam, a mai spintecat în călătoria sa tăioasă prin eterul duminicii şi muţenia lui Ghenadie. Uitasem să vă spun că Ghenadie nu era mut, însă nimeni nu-l auzea vorbind, deşi el, în muţenia lui prefăcută, era un mare vorbitor şi cu greu putea cineva să-i întrerupă şirul vorbelor mereu reînoite şi reţesute în alte fire de poveste. Da, Ghenadie vorbea întruna, însa nimeni nu-l auzea, şi asta nu pentru că lumea era surdă, ori Ghenadie era mut, ci pentru că, efectiv, vorbele sale nu se auzeau, sunetele nu se lăsau purtate de câte un firicel de vânt, era ca şi cum vorba părăsea gâtul uşor secătuit de salivă al lui Ghenadie dar, ori se risipea decum atingea aerul, ori vorbele sale nu aveau greutate, deci nu aveau nici masă, şi, făcând legătura ştiinţifică necesară, în final, nici energie. După faptă, Ghenadie era om destoinic şi gospodar, umbla mereu îngrijit şi nimeni vreodată nu-l văzuse altfel, deci gândul că vorbele sale n-ar avea greutate îl făcura pe Ghenadie, înţepenit de un frison, un lac de sudoare rece, mult mai rece decât fusese fierbinţeala uscată ce-l cuprinse brusc înainte de frison. Înspăimântat de gândul că nimeni nu va auzi din gura sa cât de frumoase erau păşunile şi cât de ameţitor era zâmbetul tinerelor fete din satul său, cât de minunat putea el sa doinească în apusul mănoaselor văi verzi ori cât de blajin putea Ghenadie să iubească cu vorba, Ghenadie strânse în el, adunase cu toate sforţările plămânilor săi voluminoşi, urletul final, ultima încercare de a se face auzit şi înţeles de către semenii săi. Cum aminteam adineaori, strigătul paraliză pentru o clipă lumea, însa cum Ghenadie nu adunase destul suflu încât să şi articuleze şi să formeze o frază, ceva, să fie înţeles, lumea auzi doar acel urlet groaznic, căci nu purta în el semnificaţia vreunui simbol, al unei legi, un cuvânt măcar să fi fost şi poate cineva s-ar fi priceput destul cît să-l asculte. Pentru o fracţiune de secundă, da, lumea s-a uitat preţ de o clipa în gol, însa apoi viaţa şi-a urmat cursul domol, de duminică, şi fiecare a continuat de unde rămăsese cu o secundă înainte, nimic neobişnuit nu se întâmplase. Era duminică şi Ghenadie oricât ar fi strigat nu avea şi nu era, deşi strigătul era năucitor. Între două strigăte ale lui Ghenadie se savurau între ele ultimele ore ale unei duminici leneşe de septembrie însorit şi cald.