Dragă Buni,
Aş vrea să îţi zic că începi să îmi lipseşti uneori şi cum acum nu te mai pot atinge şi nu mă mai pot cuibări în braţele tale, mi-e un pic greu să cred că ai şi trăit cu adevărat...doar şirul de momente legate din mintea mea şi pozele îmi mai spun că ai fost precum noi toţi.
Vezi, tu, Buni dragă, mi-ai spus că o să imi lipseşti şi acum îţi dau pe deplină dreptate şi abia acum realizez că lucrurile în prezenţa ta aveau mereu ceva special. Timpul avea curgerea stării tale de spirit, în preajma ta aerul era mai dens şi fiecare clipă purta o magie niciodată rostită, dar care impregna aerul cu o savoare nesfârşită şi binevoitoare. Mi se pare puţin nedrept ca această magie să traiască doar prin mine şi câteva clipe în plus... Ţi-aş ridica un monument atât de mare, încât nimeni să nu-l mai poată uita vreodată şi timpul să nu aibă putere asupra lui, ca ceea ce ai însemnat în viaţa mea să poată fi mereu recunoscut. Înţeleg acum de ce oamenii pun cruci...
Oricum, mă simt privilegiat să fiu crescut la umbra ta şi când ne vom duce, ne vom duce împreună, căci nu?, doar eu sunt şi opera mâinilor tale iscusite şi mereu iubitoare, de sculptor. De Bunică.
Fără cuvinte.
