Omul nostru, Serghei

Serghei avea un talent. Un talent ascuns, am putea să spunem, şi încă unul foarte special: Serghei putea să-ţi curme suferinţa. Şi când zic Serghei poate să-ţi curme suferinţa nu mă gândesc în litera legii, ci, aşa, mai degrabă în spiritul ei: Serghei te putea scăpa de suferinţă. Altfel spus, omul nostru, Serghei, dacă mergea pe stradă şi întâlnea un om împovărat putea literalmente să îi absorbă suferinţa şi în urma ei să lase o binecuvântată serenitate. Da, omul nostru, Serghei, putea să facă asta pentru tine, însă trebuia să fii un om bun şi onest, adică să meriţi. Acum, vedeţi dumneavoastră, noi am putea să punem la îndoială motivele şi raţionamentului domnului Serghei, însă, spre nefericirea noastră, domnul Serghei este o persoană profund privată şi, din raţiuni necunoscute, şi profund necunoscută. Aşadar mai puţine despre raţiunile omului nostru, Serghei, şi mai mult despre faptele sale. Vă veţi putea întreba, din nou, dar cum poate domnul Serghei să înfăptuiască aceste fapte, cum ar veni. Ei bine, domnul Serghei nici el nu ştia prea bine cum se făcea că de fiecare dată când întâlnea un suflet împovărat, dar drept, adică, ştii cum? nu drept, să aliniezi gardul după el, aşa, să pară măcar că e drept şi că nu se află în acea situaţie imprevizibilă ca urmare a răutăţii sale, să fie, cum s-ar spune, cel puţin bine intenţionat, chiar dacă nu pe deplin conştient de implicaţiile poziţionării sale într-un anumit context social, lumesc ori spiritual. C-ai ajuns singur acolo, că ai fost, poate, puţin ajutat, pentru Serghei nu conta atâta timp cât nu dădeai dovadă de o oarecare doză de răutate, şi ea, doza, tot la latitudinea lui Serghei. Aşadar, dacă cumva te întâlneai cu Serghei şi, poate, erai într-o pasă proastă şi Serghei era liber, da, liber... nu v-am spus? Ei, Serghei nu părea să poată ducă mai mult de o suferinţă odată, şi asta era sigur, pentru că Serghei era lipsit de suferinţă, el nu avea suferinţa lui proprie, el, poate aşa se născuse, era mereu mulţumit, mereu cu zâmbetul pe buze, mai puţin, desigur, când era ocupat cu suferinţa cuiva. Deci, Serghei putea căra cel puţin o suferinţă o dată şi simultan şi dacă era şi liber, desigur, îţi putea lua toată suferinţa ta internă şi să lase în locul ei o binemeritată linişte şi împăcare. Desigur, această suferinţă era mai bine să fie de natură spirituală, mentală să zicem, decât de alt fel, căci specialitatea lui Serghei era imaterială, precum şi obiectul de preocupare al serviciilor sale. Deci, da, oricine ai fi fost şi ai fi dat peste Serghei, el îţi lua suferinţa, o înmagazina în el, ca întro baterie, şi o ducea cu el. Ei, dacă Serghei nu putea scăpa de suferinţa înmagazinată, ne putem imagina că nu ar fi fost prea eficient, şi da, Serghei avea el o metoda care mergea de fiecare dată: era îndeajuns să se întâlnească prin drumurile sale cu o faptă, ori o scenă, poate o poză, poate un film emoţionant, şi, da, omul nostru Serghei vărsa o lacrimă, poate plângea in hohote, alteori doar un suspin era suficient pentru a elibera suferinţa îndelung ori poate scurt ţinută. Şi da, se mai întâmplase ca omul nostru Serghei să nu se emoţioneze preţ de mai multe luni, dar aceste momente erau rare şi rare era întâmplările când omul nostru, Serghei, nu se întâmpla să fie la datorie, mai mereu senin, mai mereu zâmbitor. Mai deunăzi, mi s-a părut că l-am văzut la metrou, în faţa unui tablou imens, cât un perete. În tablou era un imens câmp de flori de floarea-soarelui în floare pe un cer absolut strălucitor, greu de imaginat în acea bortă de pământ, la zece metri sub nivelul străzii, de partea nepotrivită a ierbii. Da, albastrul cerului era incredibil în acel tunel de acces la statia de metrou, şi acolo, în tablou, în faţa florilor o fetiţă blondă, într-o rochie de vară fără mânecuţe, roz cu maci roşii, îşi privea fratele mai mare cum, aplecat lângă tricicleta fetiţei, îi lega şireturile grijuliu să nu o lanseze în prima ei călătorie pe roţi nepregătită. Aşadar, în faţa acestei maiestuoase opere de sensibilitate, mi s-a părut că l-am zărit pe omul nostru, Serghei, deunăzi, blocat cu faţa în lacrimi în faţa acestui tablou al unui tunel de access către staţia de metrou. Desigur, se putea să nu fi fost el, să-l fii confundat, să fie doar un alt om, pe alte trepte, căci, uitasem să vă spun, nici eu nu-l cunosc pe omul nostru, Serghei.

Inefabile întâmplări

Fix la noi în bătătură se-aşternu o viitură.
- Ce faci, bade? Bine, ape, stau căluţu' să s-adape,
Da' căluţu' nu se-aude, teamă mi-e să nu se ude.
Valu-i val şi apa mare, şade calul în picioare,
Dar nechează a disperare:
- Valu-i val şi apa mare, n-am nimic pe sub picioare.
- Calule, căluţule, murgule, drăguţule,
Ce-i la noi în bătătură poate-o fi vreo viitură,
Dacă-apucă să te ude, tu să faci precum se-aude:
Râu-i râu şi marea-i mare, cine-noată stă-n picioare,
Iar picioare cine n-are, va pluti cu fix ce are.

Reîncarnare

Nu da, mă, cu biciu-n tata,
Că şi el a fost copil odată.

Ce gust are fericirea?

Ce gust are cafeaua ce creşte în cană?
Ce gust are laptele ce creşte-n nuca de cocos?
Ce gust are gaura din covrig?
Ce lumină mai dă o lumînare stinsă?
Arde flacăra?

Război în ceruri

Şi te+am omorât în cartea feţelor online,
Ţi+am dat foc la internet,
Am otrăvit torenţii
Ş+am pârlit mănoasele bloguri.

Bitul ţi l+am gâtuit,
Cozonaci din lanuri
Prin ziduri de foc
Am troienit.

La Anu' şi La Mulţi Ani!
Internetu' moare, da' nu se predă.

Despre bariere, adevăr şi moralitate în supa primordială

M-am oglindit în polonic
Ca găluşca-n supă:
Plutesc ca un zmeu
Împins de vânt din pupă.

Al meu zmeu hăţuri nu are,
Flutur ca drapelu-n soare.

Pentru ciclicitate: suflă-n supă tare, tare.

Câştigătorul primeşte o bere...

Şi-n acea zi fatidică de molcomă duminică, siesta domoală fu spintecată de strigătul ţintuitor al lui Ghenadie Shustovici. Deşi oamenii au înţepenit auzind un asemenea urlet groaznic, de neînchipuit, răvăşitor şi sumbru, strigătul, căci despre el vorbeam, a mai spintecat în călătoria sa tăioasă prin eterul duminicii şi muţenia lui Ghenadie. Uitasem să vă spun că Ghenadie nu era mut, însă nimeni nu-l auzea vorbind, deşi el, în muţenia lui prefăcută, era un mare vorbitor şi cu greu putea cineva să-i întrerupă şirul vorbelor mereu reînoite şi reţesute în alte fire de poveste. Da, Ghenadie vorbea întruna, însa nimeni nu-l auzea, şi asta nu pentru că lumea era surdă, ori Ghenadie era mut, ci pentru că, efectiv, vorbele sale nu se auzeau, sunetele nu se lăsau purtate de câte un firicel de vânt, era ca şi cum vorba părăsea gâtul uşor secătuit de salivă al lui Ghenadie dar, ori se risipea decum atingea aerul, ori vorbele sale nu aveau greutate, deci nu aveau nici masă, şi, făcând legătura ştiinţifică necesară, în final, nici energie. După faptă, Ghenadie era om destoinic şi gospodar, umbla mereu îngrijit şi nimeni vreodată nu-l văzuse altfel, deci gândul că vorbele sale n-ar avea greutate îl făcura pe Ghenadie, înţepenit de un frison, un lac de sudoare rece, mult mai rece decât fusese fierbinţeala uscată ce-l cuprinse brusc înainte de frison. Înspăimântat de gândul că nimeni nu va auzi din gura sa cât de frumoase erau păşunile şi cât de ameţitor era zâmbetul tinerelor fete din satul său, cât de minunat putea el sa doinească în apusul mănoaselor văi verzi ori cât de blajin putea Ghenadie să iubească cu vorba, Ghenadie strânse în el, adunase cu toate sforţările plămânilor săi voluminoşi, urletul final, ultima încercare de a se face auzit şi înţeles de către semenii săi. Cum aminteam adineaori, strigătul paraliză pentru o clipă lumea, însa cum Ghenadie nu adunase destul suflu încât să şi articuleze şi să formeze o frază, ceva, să fie înţeles, lumea auzi doar acel urlet groaznic, căci nu purta în el semnificaţia vreunui simbol, al unei legi, un cuvânt măcar să fi fost şi poate cineva s-ar fi priceput destul cît să-l asculte. Pentru o fracţiune de secundă, da, lumea s-a uitat preţ de o clipa în gol, însa apoi viaţa şi-a urmat cursul domol, de duminică, şi fiecare a continuat de unde rămăsese cu o secundă înainte, nimic neobişnuit nu se întâmplase. Era duminică şi Ghenadie oricât ar fi strigat nu avea şi nu era, deşi strigătul era năucitor. Între două strigăte ale lui Ghenadie se savurau între ele ultimele ore ale unei duminici leneşe de septembrie însorit şi cald.