Apele ca vieţile, gândurile ca pietrele

Ca un baraj mă pun în faţa râului.
Ape vin şi se opresc lovite în curgerea lor,
Le adun în braţele înţepenite în maluri.
Uneori le mai las să se scurgă spre vale
Să adape calul ce-şi cară în spate călăreţul
Care la rândul lui îi aşterne nutreţul
Cumpărat de la ţăranul ce-i stabilise preţul
În funcţie de ape.
Altele, torente primăvăratice, chiar îmi iau pietre de pe frunte
Şi mă acoperă de uit că sunt un zid în calea apelor,
Mă cred un val călărind spre cal,
Mare cât un deal.
Apoi torentele se subţiază, mă trezesc mai pleşuv
Şi constat că nu toate pietrele au rămas.
Din când în când, mai vin oameni şi pietre
Pe care le aşează şi reaşează
Să-mi acopăr goliciunea.
Până când, într-o vară, râul n-a mai venit.
A secat.
Din când în când, mai vin oameni şi pietre
Dispar din mine cu mine cu tot.