Unele dimineţi...

Dimineaţa printre flori
Ca un înger te strecori.
Adierea tălpii tale
Mă-nfioară în petale.

Geneza. Petrică

În noaptea nesfârşită un gând
S-a ghemuit în sine însuşi
Până a împietrit.

Din el a început să răsară
Ca pita un soare.
Şi a fost lumină.

- Ducem cu noi bolovanii prin buzunare, Petrică.

La pomană la Mitru

Dusă-i via pe pustie,
Nu-s lăute, nu-i nici vin...*
 
Ah, ce moarte dureroasă!
Ah, ce sete! Ah, ce chin!
Că mă bate gândul iară
Să mai vin.

Să mai vin, să mai cinstesc,
Pre ulcele să golesc,
Să iubesc, să dînţuiesc,
Din carafă să mustesc,
Ca un zeu, ca un rechin,
Pe la gard, pe la uluci
Să mai vin.

Fir-ar viermele să fie,
Cum mănâncă el din vie!
Şi se înfruptă şi mai bea
Din cărniţa de pe oase
Ca flămându' de trei zile
Tolănit la umbră-n vie.
C-aş putea acum pe loc
Să mai vin!

Haida, Mitrule, şi-nvie!
Nu mai sta ca mortu-n loc...
Vremea-i aspră de beţie,
Vină, haida, iar la joc!
Haida, Mitrule, învie,
Să vezi bobul cel de vie
Cum ca mustul
Stă să vie.

* Versuri împrumutate de la Cora_ via Comentariu

Verde

Ai cuprins cu cele două mâini fragede ale tale pita proaspăt scoasă din cuptor.

Coaja crocantă pârâie sub palme si iţi aprinde buricele degetelor.
Fâşii de lumini ţâşnesc şi-n miezul crescut se naşte aburind mireasma degetelor tale.
Broboane de sudoare îţi înmuguresc pe frunte, ştergarul de aspru alb le cuprinde şi le şterge de pe obrazul senin al piţii.
Grâul încolţeşte în mine.

Călătoria mea. Să vie

Eu sunt viu şi tu eşti vie
Hai să ne-ntâlnim în vie.

Apele ca vieţile, gândurile ca pietrele

Ca un baraj mă pun în faţa râului.
Ape vin şi se opresc lovite în curgerea lor,
Le adun în braţele înţepenite în maluri.
Uneori le mai las să se scurgă spre vale
Să adape calul ce-şi cară în spate călăreţul
Care la rândul lui îi aşterne nutreţul
Cumpărat de la ţăranul ce-i stabilise preţul
În funcţie de ape.
Altele, torente primăvăratice, chiar îmi iau pietre de pe frunte
Şi mă acoperă de uit că sunt un zid în calea apelor,
Mă cred un val călărind spre cal,
Mare cât un deal.
Apoi torentele se subţiază, mă trezesc mai pleşuv
Şi constat că nu toate pietrele au rămas.
Din când în când, mai vin oameni şi pietre
Pe care le aşează şi reaşează
Să-mi acopăr goliciunea.
Până când, într-o vară, râul n-a mai venit.
A secat.
Din când în când, mai vin oameni şi pietre
Dispar din mine cu mine cu tot.

Existenţă*

Mă uit până mă uit.

________________
* Avertizare: uitarea excesivă de sine are consecinţe agravante şi conduce la existenţă.