Dumnezeu nu există.
Nu e decât o palidă consolare a sufletelor slabe, a celor care nu au curajul să-şi asume viaţa, să îşi trăiască clipa. Şi atunci, ce fac? Inventează o prezenţă supranaturală care să-i răsplătească într-o viaţă viitoare, să-i scalde în laptele şi mierea pe care nu şi-au permis-o acum.
Şi dacă totuşi există? Cum a putut El să dea unei fiinţe create de El însuşi libertatea de a jigni, răni, omorî o altă fiinţă, tot de El însuşi creată cu aceleaşi drepturi şi din acelaşi sânge?
Şi dacă mă înşel şi mă pierd, de ce nu mă ajută? De ce nu mă lasă să văd măcar o parte din slava şi din măreţia lui? Sunt prea puţin important încât nu merit o mică minune, un mic semn, o mică atingere pe frunte? De aia nu mai există sfinţi şi minuni… Poate nu au existat niciodată. Şi orice pare să nu fie conform unei curgeri liniştite şi liniare a timpului, orice întâmplare care pare să întrerupă curgerea firească a lucrurilor nu e decât o coincidenţă. Şi nu aş crede de mi s-ar întâmpla.
Mergând prin umbra clădirilor din centrul oraşului, Dumnezeu nu părea să mai existe pentru Saul. Pierdut în cearta lui interioară, Saul nici nu băgă de seamă privirea insistentă a unui om ce se apropia încetişor de el. Un ţigan.
- Nu te supăra, ai o secundă?
- O secundă? Da…
- Dumnezeu te iubeşte!
- …!?
- Şi te iartă. Şi cred că ţi-ar fii mai bine dacă ai veni cu mine acum la Biserică şi ai vorbi cu El.
- Hmm, secunda ta tocmai a expirat! aruncă Saul din vârful buzelor şi se îndepărtă.
- Ah, guraliv mai era şi tipu’ ăsta. Şi să se ia el aşa de om pe stradă…Mare e grădina şi spart e gardul!
După încă câţiva paşi, Saul se întoarse şi începu să-l caute pe ţigan cu privirea. În spatele lui, însă, umbra începea să se deşire când soarele o împungea cu ale sale suliţe în coaste.
No comments:
Post a Comment