Copil fiind, Saul nu-şi aducea aminte să fii avut atâtea probleme. Dimpotrivă, cu ani în urmă crezuse, crescuse practic cu ideea parcă întipărită genetic, că toate lucrurile care se intersectau cu viaţa sa liniştită au o cauză bine determinată şi un scop pe care numai înţelepţii şi şamanii ascunşi ai acestei lumi îl cunosc. În mintea sa de copil se crease un univers simplu, în care viaţa nu e decât o trecere, un drum, între un univers mai mare, Pământ şi din nou acel univers atotcuprinzător. Cu inocenţa şi credinţa unui copil îşi imagina acest univers cu legi înfiorător de simple, ce, pe măsură ce vor trece anii, va conţine şi viaţa sa, şi, în clipele dintre două jocuri sau două gustări, când se oprea să inunde cu atenţia sa lumea celor mari, nu se putea opri să nu întrebe: dar ce poate fi chiar atât de greu de înţeles? Te naşti, trăieşti şi mori să devii un om mai bun. De ce oare oamenii mari se încăpăţânează să nu vadă un lucru atât de simplu? De ce se frământă ei atâta şi nu cred în asta? Ce, dacă nu vezi un atom, asta înseamnă că el nu există? Sau dacă nu vezi a zecea planetă de la Soare, aşa cum îi povestise tatăl său că sunt planetele, înseamnă că nu există? Ar fi mai simplu dacă s-ar construi un microscop sau un telescop mai mare. Sau poate nişte ochelari fermecaţi cu care să se vadă legile ascunse ale universului şi ale vieţii. Poate ar trebui să le construiesc eu când cresc mare.
Cum timpul nu stă decât arareori pe loc Saul crescu. Şi ca orice om mare uită.
No comments:
Post a Comment