O cunoştea de mult timp. În vorbă cu ea, însă, nu intrase decât mult mai târziu.
Un început de toamnă şi un sfârşit de zi. În piaţa medievală a oraşului ultimele raze ale soarelui, cele mai jucăuşe şi mai fierbinţi, se hârjoneau printre clădirile încărcate de misterul atâtor ani. Pavajul intimei pieţe lega în cerc două biserici, un palat în reconstrucţie, o şcoală şi terasele. Ah, minunatele terase! Om cu om te puteai întâlni şi, aşezat pe scaunele cu spătar generos, ocrotit de lumina ce reflecta din clădirile-sateliţi naturali ai pieţei, la o ceaşcă de cafea, depănai înţelepciune. Şi noaptea se făcea zi, iar ceaşca o cupă de vorbe distilate. Iar dacă erai destul de atent, puteai jura că apa tămăduitoare a fântânii, la câţiva metrii depărtare de statuia ce sprijinea cu ai ei iubire centrul pieţei, puteai jura că apa povesteşte aceleaşi lucruri, din alte timpuri.
Acolo îi vorbi pentru prima dată.
Acolo văzu că zâmbetul ei năştea lumini noi în univers.
Acolo văzu că, atunci când ea râdea, totul căpăta un sens şi totul devenea unul.
Acolo văzu viaţa în toată splendoarea, goliciunea şi dumnezeirea ei.
Acolo trăi.
Acolo…acolo era unde era ea. Discuţiile aprinse despre viaţă şi moarte, credinţă şi trădare, iubire şi ură din iarna ce trecuse (Ce iarnă, o primă iarnă!/ Atâta viaţă sub alba zăpadă/ Şi atâta foc în negrul pământ!/ Cu fulgii zbor. Eşti şi sunt.), lungile plimbări prin pădure la sfârşit de primăvară, vacanţa de nebună distracţie şi plăceri fierbinţi petrecută la malul mării, tot Timpul şi Spaţiul inundat în iubire. Acolo unde Eu o întâlneam pe Ea. Acolo era Acolo.
Şi apoi plecarea ei…
No comments:
Post a Comment