Uneori stau şi îmi imaginez Veşnicia.
O vale îmbinată în dealuri, scăldată de soarele molatic aprins al unei după-amiezi de august sfârşit.
Şirurile de vie stau drepte, nesfârşite, urcând dealurile şi coborând văile, pierdute în orizont, cu frunzele împărtăşite în căldura braţelor înserării.
Strugurii încă nu s-au copt.
Din spate, din depărtare, un miros bine cunoscut de vanilie şi scorţişoară mă îmbie, îmbrăţişându-mă.
- Da, dragă, am ajuns!
No comments:
Post a Comment